Cel numit cu numele fecioriei, Sfântul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor şi era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învăţat carte; de la început însă, ascultând cele citite, îşi aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescând cu anii, şedea la un lac de aproape, pescuind şi vânzând peşte, dând şi milostenie la săraci. El, din mica sa vârsta învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieţii sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfântului nume al lui Hristos. Începând a străbate în popor vestea despre dânsul, a aflat de el şi preasfinţitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemându-l la dânsul şi toate cele despre dânsul cercetându-le, s-a minunat de faptele lui cele bune şi de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l înveţe carte şi, după ce a învăţat, l-a sfinţit preot chiar nevrând şi i-a încredinţat lui cârmuirea bisericească. Iar Sfântul Partenie, fiind în rânduiala preoţiei, mai mult se nevoia şi, câştigând îndoit darul dumnezeiesc al sfinţeniei şi al facerii de minuni, tămăduia toate bolile şi făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Între alte minuni ale lui, s-au întâmplat şi unele ca acestea: L-a întâmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încât i-a scos ochiul, pe care îl ţinea cu mâna lui tremurândă. Sfântul, luându-l cu mâna, l-a pus la locul lui şi, cu apă spălându-l, în trei zile l-a tămăduit desăvârşit. O femeie, având o vătămare cumplită şi netămăduită în părţile trupului cele ascunse, a venit la sfântul cerându-i tămăduire, iar cuviosul făcându-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergând sfântul să cerceteze pe un bolnav şi trecând pe lângă casa unui boier, un câine mare scăpând din lanţuri şi din poartă alergând asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrând cu dinţii să muşte faţa sfântului. Iar el a suflat asupra lui şi făcându-şi semnul crucii, îndată câinele a murit şi l-a aruncat sfântul de pe umerii săi.
Nişte minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfântul Partenie la dânsul şi l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergând în episcopia încredinţată lui, a găsit că toată cetatea ţinea de păgânătatea elineştii închinări la idoli, iar creştinii erau în număr mic; şi se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrându-i, rugându-i şi arătându-le calea adevărului şi făcând minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, până ce i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu.
Văzând cetatea încredinţată lui că sporeşte şi se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiştele idoleşti, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite şi sfinte biserici dumnezeieşti. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dânsul stăpânire spre acel lucru şi, fiind primit de dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat cu cinste şi cu dragoste, a câştigat de la dânsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfântului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiştelor idoleşti şi încă şi mulţime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfântul cu pace. Întorcându-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiştele din temelie şi a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetăţii, mare şi frumoasă, singur apucându-se de lucru şi ajutând cu mâinile sale pe zidari.
Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dânsul un om, având în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – şi nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburându-se în om, a zis sfântului: „Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ţi-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?” Sfântul Partenie i-a zis: „Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: „Te-am văzut şi te-am cunoscut”. Grăit-a sfântul: „Dacă m-ai văzut şi m-ai cunoscut, atunci ieşi de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: „Rogu-mă ţie, nu mă izgoni din lăcaşul meu, în care de atâta timp locuiesc”. Sfântul l-a întrebat: „De cât timp locuieşti într-însul?” Răspuns-a diavolul: „Din copilăria lui şi de nimeni nu am fost cunoscut până acum, decât numai de tine care mă izgoneşti, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”
Sfântul i-a zis lui: „Îţi dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: „Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfântul: „Ba nu, îţi voi da ţie un om, în care intrând să locuieşti, dar numai din acesta acum să ieşi”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăieşti aşa că să mă scoţi de aici?” Grăit-a sfântul: „Cu adevărat îţi zic că am un om gata, în care, intrând, să locuieşti de vei voi, dar să ieşi din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecându-se la nişte cuvinte ca acestea, cerea să-şi câştige făgăduinţa de la dânsul. Atunci Sfântul Partenie, deschizându-şi gura, a zis: „Iată, eu sunt omul, intră şi locuieşte în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzându-se, i-a strigat: „Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgoneşti. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?” Acestea zicându-le diavolul, a ieşit din om şi s-a dus în locuri pustii şi neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos şi lăuda pe Dumnezeu.
Săvârşindu-se zidirea bisericii, sârguinţa sfântului era ca să facă în altar sfânta masă, ca adică să săvârşească pe dânsa dumnezeiasca Liturghie. Aflând într-o capişte idolească, din cele risipite, o piatră bună şi aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvârşirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptând-o şi pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car şi, înjughînd boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mâniindu-se pentru piatra aceea luată din capişte, a tulburat boii cei înjugaţi şi i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i ţină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu faţa în jos şi, trecând carul cu piatră peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele şi a murit.
Aflând de acea întâmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: „Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculându-se, a luat cu dânsul pe dreptcredincioşii oameni care erau cu el şi au mers cu toţii la locul unde se întâmplase aceasta. Văzând trupul mortului, şi-a plecat sfinţii săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieţii şi al morţii, ştii din ce pricină vrăjmaşul prin meşteşugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, aşa şi acum, arată-i deşartă scornirea lui şi pe robul tău Eutihian fă-l părtaş vieţii acesteia, arătând celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul eşti Dumnezeu şi Ţie se cuvine slava în veci. Amin”.
Pe când făcea sfântul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: „Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi şi morţii!” Şi îndată s-a sculat omul sănătos, ca şi mai înainte. Apoi luând boii, a dus cu dânşii carul cu piatră până la uşile bisericii. Atunci toţi cei care au văzut acea minune şi acea neaşteptată întoarcere la viaţă a mortului, au dat slavă şi laudă Prea-bunului Dumnezeu.
Se aduceau de pretutindeni bolnavii şi cei ce pătimeau de duhuri necurate şi toţi se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Sfântului Partenie. Tot meşteşugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuinţă la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între aceşti bolnavi, era şi o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pământ, spumega şi înţepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor şi de acela cu greu se bântuia, a tămăduit-o sfântul.
După aceasta pe un tânăr, anume Nicon, fiu de preot, având într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinţii săi îl duseră la sfântul, la ale cărui picioare aruncându-l, ei se rugau să se milostivească spre el şi să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: „Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl munceşte, de vreme ce este ca un ucigaş de tată. Pentru că adeseori, răbdând de la dânsul ocară şi necinste, v-aţi rugat întru amărăciunea sufletului vostru că să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsaţi-l ca aşa să fie, pentru că de trebuinţă îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind nişte părinţi iubitori de fii şi durându-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: „Roagă-te pentru dânsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzând lacrimile cele multe ale părinţilor şi milostivindu-se spre dânsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu şi îndată a ieşit diavolul din tânărul acela. Părinţii, luând pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.
O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, având duh de mânie, care pe mulţi vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certând pe duh, a tămăduit-o şi a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol şi prin munţi rătăcindu-se, au prins-o părinţii, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mâinilor şi prin rugăciune. Pe un ostaş, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălându-l cu apă şi rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a făcut sănătos.
Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfântul a zidit-o şi era mort chiar la locul celor chemaţi. De acest lucru înştiinţându-se sfântul, a mers la mortul acela şi cu rugăciune înviindu-l din morţi, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Părea, care este între Lampsac şi Cizic, a adus la sfântul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfântul, suflând spre ea şi rugându-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea şi pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soţia lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită şi foarte bolnavă, Sfântul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfânt.
Un tânăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzând în boală pântecelui (dizenterie) şi neputând să se tămăduiască, a murit. Părinţii, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor şi, luându-l cu patul, l-au dus în biserică plângând şi l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfântul, a văzut pe cel mort zăcând şi pe părinţii lui plângând, apoi a lăcrimat singur şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; şi, ridicându-se, a început a grăi. Sfântul, întinzându-şi mâna la dânsul, l-a ridicat şi l-a dat părinţilor sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de nişte minuni preaslăvite ca acestea şi toţi preamăreau pe Dumnezeu.
Teofila, diaconiţa din satul Asermiei, şi cu dânsa o copilă mică, anume Rufina, din acelaşi sat, amândouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfântul, pe amândouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfinţită şi rugându-se pentru dânsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul şi prin lucrarea diavolească îşi pierduse mintea, sfântul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrână săracă, anume Caliopa şi cu dânsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dându-le cele de trebuinţă, le-a trimis sănătoase acasă.
Între alte multe şi nespuse minuni ale sfântului s-a întâmplat şi aceasta: în casa în care se lucrau pânzele cele împărăteşti de porfiră, se sălăşluise diavolul şi făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoşându-i cu năluciri şi stricându-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mâhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temându-se de mânia împărătească şi de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atâta cheltuială. Aflând de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie şi fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sârguinţă acolo; şi chemând pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoşatul şi sfântul nume al lui Hristos şi l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor şi spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.
După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, când aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulţime de peşti, iar când trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peştişor. Aşa se osteneau în deşert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci şi în toate cetăţile şi satele dimprejurul părţilor acelora.
Adunându-se toţi pescarii din toate cetăţile şi satele, au venit la sfântul, cerându-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să nu se ostenească în deşert cu prinderea peştelui. Iar sfântului, rugându-se cu post şi cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare că aceea. Îndată sculându-se sfântul, s-a dus pe la toate malurile şi limanurile, făcând rugăciuni şi gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în faţa sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcând ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfântului, abia au putut să tragă mrejele de mulţimea peştilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca şi mai înainte.
Şezând sfântul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului şi fiind trase mrejele, un peşte mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfântului; iar el, însemnându-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie şi să-l împartă la fraţi, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un şchiop, anume Calist, făcându-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproşi, ungându-l cu untdelemn sfinţit şi rugându-se în trei zile l-a făcut sănătos.
Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducându-se în Tracia pentru trebuinţe bisericeşti şi fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dânsul, îl întrebă de pricină bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor şi ale scăpătaţilor le păstra la sine.
A doua zi, Sfântul Partenie s-a dus la dânsul şi i-a zis: „Scoală-te stăpânule cel mare, că nu eşti cuprins de neputinţă trupească, ci eşti pedepsit pentru o neputinţă sufletească. Deci lepădă pe aceea şi vei fi iarăşi sănătos”. Bolnavul zise: „Mă ştiu şi eu că sunt păcătos şi pentru aceea mă pedepseşte Dumnezeu, dar mă rog ţie a te ruga pentru mine, ca să mă curăţ de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfântul Partenie: „Dacă greşeşte cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dânsul, dar greşeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sunt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu şi totdeauna vei fi sănătos cu sufletul şi cu trupul”.
Atunci arhiepiscopul, venindu-şi în simţire, a zis: „Părinte, am greşit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemând pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci şi, văzând că erau mai multe, a rugat pe Sfântul Partenie să le împartă la săraci, dar sfântul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă şi să-l ducă în biserica Sfintei Muceniţe Glicheria. Acolo, adunând săracii şi scăpătaţii, le-a împărţit toate cu îndurare. Dar bunul şi preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca şi lacrimile desfrânatei şi a primit suspinarea vameşului, primind pocăinţa arhiepiscopului şi în trei zile i-a dat sănătate desăvârşită.
Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetăţii Iraclia, săvârşind în ele obişnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrând în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfântul untdelemn şi în acelaşi ceas l-a tămăduit şi l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu. Înştiinţându-se cetăţenii Iracliei de acea neaşteptată minune, toţi cei care erau cuprinşi de orice fel de neputinţe şi de boli alergau la sfântul şi cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toţi se întorceau sănătoşi.
În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârşea cu darul şi cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca şi al arhiepiscopului lui. Acela, văzând minunile ce se săvârşeau, a căzut la picioarele sfântului bărbat, rugându-l cu lacrimi şi spunându-i că, în satul său, fiind multă semănătură şi răsărind holdele, grădinile, răsadurile şi viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: „Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzând toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pământului celui însetat şi să scape de foamete toată patria noastră. Cinstitul şi sfântul bărbat, Partenie, s-a dus cu sârguinţă la ţarini, la grădini şi la vii şi, văzând toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului şi să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfântului, a acoperit cerul cu nori şi s-a pogorât ploaie multă, care a adăpat pământul din destul.
Sfântul Partenie, rămânând cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: „Ia aminte, o! frate, că ştii pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viaţa aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetăţii Iracliei. Drept aceea să ştii că totdeauna să te îngrijeşti de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decât toate”.
După aceasta, binecuvântând sfântul ţarinile, grădinile şi viile arhidiaconului şi făcându-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune şi binecuvântare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute şi apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întâmpinându-l, l-a îmbrăţişat cu dragoste; apoi, şezând şi vorbind între ei, Sfântul Partenie a zis către arhiepiscop: „Îţi vestesc, o! stăpâne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup şi vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducându-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moştenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: „Fie voia Domnului”. Şi sărutându-se unul pe altul cu sărutare sfântă, s-au despărţit. După aceea, a plutit Sfântul Partenie de la cetatea Iracliei şi, în puţine zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecând nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăşi arhiepiscopul Iracliei şi s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon şi astfel s-a împlinit proorocirea sfântului.
Sosind vara şi făcându-se secerişul şi adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la ţarini şi la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă şi le-a aflat cu multe roduri îndestulate, mai mult decât în toţi anii dinainte, şi aceasta se făcuse cu rugăciunile şi binecuvântarea Sfântului Partenie. Umplând arhiepiscopul o corabie plină cu grâu, cu vin şi cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulţumire pentru binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dânsul n-a voit să le primească, zicându-i: „Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarţi fraţilor”. După multă vorbire folositoare cu sfântul, întorcându-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărţit la fraţii săi mulţime de grâu, de vin şi de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toţi, până la sfârşitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.
Strălucind asemenea cu îngerii prin viaţă plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfântul Partenie, şi pe mulţi întorcându-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfârşitul vieţii sale, s-a îmbolnăvit şi chemându-se de Domnul, s-a dus la El în şapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrâneţe fericite.
Atunci s-a înştiinţat îndată despre cinstita mutare a Sfântului Partenie în cetăţile şi în ţările cele de primprejur şi s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei şi mulţi alţi episcopi şi preoţi. Deci au făcut sfântului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude şi cu cântări duhovniceşti, punând cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dânsul. Se dădeau, de la mormântul lui cel sfânt, multe tămăduiri neputincioşilor. Pentru că nu numai în viaţa sa, ci şi după moarte, acest doctor fără de plată şi făcător de minuni pe cei leproşi îi curăţa, diavolii din oameni îi scotea şi toată boala tămăduia. Iar acum tămăduieşte şi vindecă sufletele şi trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
